“În urma liberalismului se află uniformitatea, care economiceşte e sterilizantă, iar în faţa lui nu se află decât haosul.”Petre Ţuţea.
După anul 1848 nu mai puţin de 20 000 de membrii ai Partidului Liberal au fost arestaţi şi întemniţaţi sub delirul terorii comuniste. Au fost arestaţi sute de demnitari, dintre care 42 au fost parte a guvernărilor liberale, mulţi dintre ei murind in detenţie sau fiind schijuiţi fară milă în infernul de la Sighet( printre ei şi Constantin I.C. Brătianu şi nepotul său , Gheorghe I. Brătianu).La 12 iulie 1955 supravieţuitorii sunt transportaţi la Bucureşti, unde tortura si crimele continuă.Tot în perioada 1948-1950 au mai fost arestaţi toţi şefii de organizaţii P.N.L. precum şi alţi zeci de mii de membrii care au rămas în închisorile comuniste până la graţierile din 1963 şi 1965, de unde au mai ieşit doar o parte din ei.Defapt încercarea de înfinţare a Partidului Naţional Liberal este prevazută ca o „crimă” prin art.207 din Codul penal şi pedepsită ca atare. Anul 1948 şi acţiunile iresponsabile ale bolşevicilor au însemnat sfârşitul unei epoci în România şi începutul erei comuniste cu consecinţe grave asupra poporului român.Acum vin şi întreb, oare era necesar?Oare lichidarea acestei mişcări de indivizi nobili, dinastii întregi de intelectuali, veritabile elite, somităţi culturale care au clădit România Mare si România modernă a fost un act premeditat?Aceasta este răsplata primită pentru actele lor de curaj si patriotism, pentru susţinerea necondiţionată a democraţiei, a drepturilor cetăţenilor, a dezvoltării şi progresului economic modern într-o perioadă interbelică plină de întregiri naţionale si plină de mişcări extremiste si protecţioniste.
Este foarte evident că acest macabru masacru nu putea fi definitivat de Securitate fără aportul unor vectori de informare cunoscuţi după cum se subînţelege, sub pseudonimul de informatori.Aceste personaje, prezente şi azi in societatea românească, unele chiar desprinse de corpul social şi integrate in mod ironic in corupul politic al unei entităţi administrative capitalist-democratice care se doreşte a fi România, beneficiază şi azi de un statut social privilegiat, parazitând sistemul şi după 20 de ani de la căderea comunismului, după ce, în prealabil, au băgat România în moarte clinică timp de 45 ani.Aceşti servanţi de sorginte machiavelică ai sistemului de teroare si tortură, s-au dorit a fi nişte exponenţi ai dragostei de ţară şi ai patriotismului, însă au devenit shinjuitori ai poporului român.Avem un astfel de exponent la conducere, acest călător al mărilor care îşi afundă dispreţul faţă de români in cele două cuburi de ghiaţă din paharul de wisky, dar şi indivizi care conduc corporaţii,partide, trusturi de presă si alţi vectori determinanţi ai societăţii noastre bolnave.
Mişcarea liberală a fost de la Revoluţia Franceză, de la Jean-Jacques Rousseau, Jhon Loke, Edmund Burke sau Adam Smith, până la democraţiile occidentale de azi, modelul dezvoltării economice, drepturilor fundamentale ale omului, economiei de piaţă, prosperităţii sociale şi culturale sau drepturilor liberului întreprinzător şi continuă să progreseze societăţi ieşite din anonimate dictatoriale.Aceastea sunt principii total opuse unei doctrine stângiste care după distrugerea liberalismului, a trimis România în abisul istoriei si izolării spirituale si economice, momentul în care principiul de naţiune a încetat să mai existe si s-a manifestat doar prin idea de popor şi nimic mai mult.
După 1990 s-a parut că această mişcare nobilă(care a stat timp de 100 de ani la baza cristalizării geopolitice a României, de la mişcările paşoptiste de la 1848, până la fatidicul an 1948 şi exponenţii ei au stat la baza tuturor tratatelor de întregire naţională) a parut că renaşte, că prinde un contur doctrinar si ideologic, că poate duce România pe culmile modernizate ale europenizării şi că poate înfrânge adamismul românesc despre care vorbea Emil Cioran.După un proces în care acest „homo-politicus” românesc de origine postdecembristă şi-a pus amprenta asupra clasei politice româneşti, mişcarea liberală părea singurul element în care un individ cu viziuni dincolo de înţelegerea masei dorea să se izoleze.Numai când rosteai numele trezea murmur de apreciere în cercurile intelectuale deoarece crea modele, lucru pe care politica românească de dupa 1990 a încetat să îl facă.
Dar constat, că după o periodă relativ scurtă, homo-politicus de sorginte postecembristă îşi pune amprenta şi asupra acestei entităţi care ar trebui să depăşească bariera politicului şi să se afle dincolo de viziunile demiurgice ale unui popor insetat de cunoaşterea de sine şi dorinţa de liberate.În schimb, azi, ea oferă, sub tuteala aceluiaş individ spectacol, alianţe şi mai nou, dispreţ.Este aspectul definitoriu al politicii româneşti de după revoluţie, oameni mici, şterşi, aşa zişi politicieni care nu privesc politica ca o definiţie a unor calităţi individuale puse în slujba comunităţii şi rămân doar la latura individuală.Mentalitatea de loc trei îşi face simţită prezenţa prin aceleaşi greşeli pe care politicianul român din alte partide le face:eschiva corpului politic faţă de corpul social, trezind ura şi dispreţul celui din urmă.În România e o ruşine să vorbeşti in public că esti politician, dar e o virtute să fi liberal.Aceasta din urmă ar trebui să fie deviza oricărui participant la mişcare.
Însă în momentul în care scriu acest text, deşi nu aş vrea sa îl scriu, asistăm la a doua moarte a mişcării liberale, cel puţin până în 2019 după cum relatează sursele.Până atunci nu vom mai auzi numele acestei mişcări decât sub forma unei alianţe meschine făcute nu pe principii electorale, ci pe principii mediatice si financiare.Ea s-a asociat sub forma unei entităţi organice pluricelulare care se află in faza incipientă dar niciodată nu va reuşi să îşi dezvolte fotosinteza pentru creştere biologoică deoare substanţa ei trădează, trădează numele, trădează si sfidează, iara motivul îl constituie tocmai idea descrisă in prima parte a articolului.E drept, in afară de arta conducerii, politica este şi arta negocierii, dar mereu în poltică orice negociere trebuie să reprezinte un avantaj bilateral însă situaţia de faţă defineşte clar un avantaj unilateral în detrimentul factorului liberal.
Societatea românească se îndreaptă spre o nimicire economică si socială fără precedent sub conducerea unei entităţi politice hibrid, fără istorie, fără doctrină şi cu o sumedenie de membrii care îmi provoacă silă doar când le aud numele, cu un conducător zeu al mărilor mai mare ca Prometeu şi acoloţii săi portocalii, parcă desprinşi din schiţele lui Caragiale, această mişcare istorică, în loc să profite, să dezvolte eşicherul de dreapta, să sfideze politicile falimenatre socialiste, să se definească, să îşi găsească reîntregirea spirituală şi identitară, să demonstreze românilor prin fapte că greşesc când privesc corpul politic românesc cu dispreţ, ea alege să se eschiveze si să moară după ce a mai demonstrat românilor aceste lucruri până în 1948.
Mă gândesc la indivizi, marile culturi s-au creat pe indivizi nu pe mase, iară indivizii acum, ştiindu-mă un susţinător al acestei mişcări mă trimit pe culmile ironicului după acest act, pe aceiaş idee: „ţi-am zis mă că toţi sunt la fel” iara ce mă doare e faptul că aceşti indivizi nu sunt genul care pot fi cumpăraţi cu o găleată şi cu un tricou când pun o ştampilă de vot, sunt vectori sociali şi de imagine, nu sunt politiceni, sunt oameni care crează, sunt oameni care înţeleg dar nu se implică, în loc să îi atragem, îi îndepărtăm.
Mă gândesc la Socrates, a demonstrat atenienilor şi lumii ce înseamnă Republica în dialogurile cu Platon, a gândit metode pe baza cărora a fost judecat si condamnant la moarte in mod ironic.Mi-e teamă că românii nu vor mai avea răbdarea sa ne judece, pe noi, exponenţii acestei mişcări şi vor trece direct la fapte iară istoria e dură, nu cunoaşte morală iară morala nu e o ramură a politcii deoarece o interpretare strict morală a istoriei ar reprezenta sfârşitul politicului.Întrăm, noi liberalii, in post-istoria pe care vroiam să o sărim şi să creem viitorul dar ajungem în schimb entităţi care nu ne mai reprezintă, cel puţin pe mine personal.
